The way I see (or saw) it… (some) spoilers will follow…

Cum seara trecuta (@ 2 AM) nu puteam sa adorm, am zis sa ma uit la un film. Nu mai vazusem de mult un film… de muuult. About 6 weeks now or even more… Anywayz. Filmul era de multa vreme… pe lista de asteptare. Referintele bune, notele mari (desi pe IMDb mi se pare o idee overrated cu al sau 8.3) si faptul ca e facut de Aronofsky mi-au atras atentia si captat interesul inca de anul trecut, de cand aparuse. Spre deosebire de celelalte filme cunoscute (sa zic asa) ale lui Aronofsky, “The Wrestler” nu are mai nimic din nebunia si paranoia lui “Pi” sau din socantul si grotescul lui “Requiem for a Dream” si nici din emotia si drama lui “The Fountain”. Nici imbarligaturi sau schepsis precum cele trei mentionate anterior. E mult mai simplu, mai liniar, dar poate la fel de puternic si dramatic ca celelalte. “The Wrestler” are un protagonist (intrucat in “Pi” protagonistul era mai degraba ideea decat matematicianul, parerea mea), se concentreaza asupra omului. Si are mai mult decat atat – filmul asta nu putea fi jucat decat de Mickey Rourke pentru a avea impactul scontat, intrucat Rourke nu il joaca doar pe Randy “The Ram” Robinson, ci se joaca si pe sine. Toate ingredientele unei vieti tumultoase, asa cum a avut-o si Mickey Rourke, sunt prezente in film – the booze and drugs, the sport, it’s fucked up substances and the health problems, the women, the broken family, the rock (si inca ce bunaciuni: Quiet Riot, Accept, Cinderella, Scorpions… 80′s kick ass metal stuff), the glory and the misery… mai putin “the glory” si mai mult suferinta si durerea.

Wrestler-ul este un animal si un actor deopotriva. Intre ei sunt prieteni, se respecta, se inteleg cum sa se bata si ce sa “joace” in timpul meciului. Dar nu se menajeaza deloc. Unde pumnii si picioarele nu sunt de ajuns, dramatismul luptei este intensificat de o lama de ras sau de sarma ghimpata. Este un animal pentru satisfacerea animalelor care il privesc. Multimea vrea sange, vrea violenta. Asa a fost si va fi mereu. Totul pentru a-si juca rolul, pentru a face tribunele si fanii sa strige si sa aplaude in picioare, sa mai vina si alta data, si pentru banii cuveniti din prestarea “muncii” lor. Este un job pana la urma. Dar unul aparte… which one wouldn’t quite fancy… Wrestler-ul este un proscris. Dar si-a facut-o cu mana lui. Cauta sa isi repare greselile fata de familie (o fata), dar greseste in continuare. Cauta dragostea, dar ea nu poate veni de la o stripper-ita. Si in final revine de unde a plecat – un animal singur, al nimanui. Care nu conteaza pentru nimeni si pentru care nimic nu mai conteaza…

Pe langa Mickey Rourke, in film mai joaca si Marisa Tomei – inca bunaciune, care se tine bine la cei 44 de ani ai sai – si palida Evan Rachel Wood, care face un rol bunicel, desi cam fad, in stilul ei caracteristic oarecum. La fel ca si in celelalte filme ale lui Aronofsky, un plus care contribuie la calitatea filmului este si soundtrack-ul, opera lui Clint Mansell (of course), insa, daca pentru “Pi” si mai ales “Requiem for a Dream” acesta a compus niste mici capodopere (here and here) si a contribuit cam la intreaga coloana sonora (daca nu chiar la toata), in “The Wrestler” acesta a compus cateva bucati mici de muzica, insa a adunat in soundtrack piese rock superbe si potrivite cu filmul. All in all it is a movie worth watching, chiar si daca nu ati mai vazut nimic de Aronofsky. Enjoy!