Archive for the ‘Traveling’

12 tone la hectar

January 13, 2012 By: WeeGee Category: Media, Prostii, Traveling

Miezul din dodoasca

Cine a trait macar un pic din copilarie inainte de ’90, stie la ce ma refer in titlu. Informatia era rara, controlata, iar la televizor aveam 2 ore de emisiune pe zi, ambele cu laude la adresa conducatorului iubit sau cu realizarile marete ale oamenilor din societatea socialista multilateral dezvoltata. Iar printre “realizari” se numara si cea din titlu, vara, cand se recolta graul… o cifra de vreo 2-3 ori mai mare decat ce se putea si se realiza in… realitate. Macar la noi animalele nu nutreau sentimente pentru “Ceasca”, asa cum s-a intamplat la altii.

Nebunia revine in zilele noastre sub forma titlului din Gandul – (click pe) poza. Elena nu il mai conduce pe cel care conducea tara. Ea este ministru la turism… insa enormitatea articolului nu are legatura cu ea, ci cu un sondaj diliu si cu jurnalism dupa ureche, de doi bani. Aflam astfel ca “Bucureştiul a atras în 2011 mai mulţi turişti străini decât Atena, Rio de Janeiro sau Milano”. Ba chiar si decat, tineti-va bine, Venetia! Clar, si eu as avea dileme si ezitari cand m-as gandi ce sa aleg intre gondola pe canale si un pet de bere pe Dambovita… Aflam totusi, tot de la Elena, adevarul… insa cati oare citesc statistica de pe site-ul ministerului si cati citesc un articol dintr-un ziar destul de tirat/vizitat. Chiar daca statistica e pe 2010 si doar pe primele 9 luni, cifrele arata astfel – Bucurestiul a primit 2.2 milioane de oameni, insa pentru toata tara si, mai mult, majoritatea erau romani, probabil intorsi (temporar) de la munca. In Bucuresti au venit cam 650 de mii de oameni, din care nici 200 de mii turisti straini. Estimativ, pt tot anul, putem sa inmultim cifrele cu 1,33. Ar iesi de un 250 de mii de turisti straini in Bucuresti. Venetia se zice ca ar fi avut 7.5 milioane de turisti, din care 5.5 milioane straini. Un raport cam de 1 la 20 si o diferenta mult mai aproape de adevar…

PS: as fi putut foarte bine sa trec post-ul si in categoria “comedie” sau cel putin “fun”…

Barcelona

February 26, 2010 By: WeeGee Category: Foto, Life, Personale, Traveling

PicView… again. Aceeasi Marie cu alta palarie… sort of…
The summer of 2007. Some nice pics for sharing… HERE.

Nemilosu’ Intergalactic

December 29, 2009 By: WeeGee Category: Life, Natura, Sport, Traveling

Cu mult mai putin extrema, si ceva mai aproape de capitala pariziana (raportat la Barkley, Badwater sau TransEurope), dar in aceeasi masura de cruda fata de alergatori, l’Origole isi poarta cu mandrie numele. Aceasta cursa de aproximativ 75 de km impartiti in 3 bucle, care se desfasoara in padurile din departamentul Yvelines, la cativa kilometri de Paris, detine unul din cele mai mari recorduri de abandon din Franta. O adevarata proba ucigatoare, cu un procent de 70% de abandonuri pe an.

La fiecare inceput de decembrie, 500 de oameni se pregatesc sa infrunte “bestia”, dornici sa ajunga pana la sfarsit. Natura consuma foarte rapid fortele concurentilor: frigul, ploaia, noroiul care pe unele portiuni ajunge pana la nivelul genunchiului si in care aproape innoti, sfarsitul de sezon, moment in care nu esti neaparat in cea mai buna forma fizica, si faptul ca treci de doua ori prin fata punctului initial de plecare, deci aproape de dusuri, de masina, de sacul de dormit, pentru ca cele 3 bucle revin mereu la start. TOATE ACESTEA SUNT PERFIDE.

Startul este intotdeauna momentul in care sperantele sunt la cel mai inalt nivel, toata lumea este pregatita sa plece si sala de sport unde ai ocazia sa te schimbi dupa fiecare bucla vibreaza cu energia participantilor. Startul nu are nimic spectaculos in ceea ce priveste ritmul la care se desfasoara. Toata lumea porneste incet, incercand sa isi menajeze fortele. Cei 75 de km care vor urma nu sunt deloc usori. In special ca iti supui organismul la un efort fizic intens, intr-o perioada in care el in mod normal se recupereaza (startul cursei este la ora 22:00). Dupa 3 km de trotinat pe drum pavat in interiorul satucului de unde se da startul, plutonul face brusc la stanga si intram in padure. Daca pana in acel moment, totul parea “gestionabil”, bestia incepe deja sa isi arate primele semne de adversitate contra alergatorilor. Drumul se ingusteaza brusc, si devine innoroiat. Plutonul este obligat sa se rasfire si sa se lungeasca pentru a putea innainta. Din loc in loc, exista suficient spatiu lateral pentru a putea depasi, daca iti permiti sa te aventurezi. Drumul clasic de trail (ganditi-va la un soi de cursa off-road dar la care participa oameni, nu masini) este din ce in ce mai namolos, pe anumite portiuni nu poti sa mai avansezi alergand ci esti fortat sa mergi.

Cei din fata ta impun ritmul. Si apoi, dupa aproape 2 ore de drum oarecum plat, urmeaza proba de foc, in care se vor elimina cei mai putin motivati. O urcare pe o panta de peste 30 de grade, printre arbori, pe un sol la fel de noroios ca cel pe care tocmai l-am lasat in urma, dar care avea macar avantajul de a fi plat. Urcatul pantei dureaza aproximativ 8 minute, suficient pentru a-ti trage suflul un pic, si urmeaza apoi coborarea, pe acelasi gen de denivelare, insa de data asta tehnica este suficient de importanta, pentru a evita rostogolitul pana in vale. Dupa ce am terminat cu acea coborare, a urmat inca o serie de 8 minute de urcare si vreo 5 de coborare, si apoi inca una si inca una. Muschii picioarelor iti explodeaza deja si tot corpul urla la tine sa te opresti. Dar nu poti sa te opresti, pentru ca nu e nimeni sa te aduca inapoi in civilizatie. Esti in mijlocul padurii, cu vantul care urla printre copaci si tu trebuie sa urmezi balizele pentru a fi sigur ca ai macar o sansa de a mai vedea un loc ferit si cald in care sa-ti lingi “ranile”.

Dupa ce ai trecut proba pantelor, si cand deja ai lasat in spate vreo 2 ore in care ai depus suficient efort cat pentru o saptaman intreaga (in mintea ta), trebuie sa accelerezi din nou ritmul, pentru ca terenul ti-o permite, iar barierele orare te forteaza sa alergi. Daca nu termini in limita barierelor orare, esti automat descalificat. Mai rontai o ciocolata, mai bei un pic de apa, si alergi. Alergi si alergi. Platoul pe care te afli in momentul asta nu mai prezinta nici un pic de aparare contra vantului care acum sufla cu toate fortele si tu nu ai unde sa te ascunzi. Brusc, temperatura corpului o ia la vale intr-un ritm alarmant. Vrei sa ingheti in mijlocul namolului, poti sa te opresti aici. Daca vrei sa mai apuci sa vezi si rasaritul a doua zi, trebuie neaparat sa alergi. Alergand, te mai incalzesti un pic. Dupa 4 ore si 20 de minute, am terminat prima bucla (28 de km). Ajuns la sala de sport de unde am pornit, am la dispozitie 10 minute in care sa ma schimb, sa fac plinul cu apa si mancare si sa reincep. Bucla a doua asteapta, si cu cat stai mai mult in sala de sport, la caldura, cu atit incepe sa devina din ce in ce mai greu sa te motivezi sa iesi din nou afara pentru o noua “repriza de suferinta”.

Asa ca, dupa ce am apucat sa rontai cativa biscuiti si sa beau apa cu zahar si arome numita Coca Cola, am umplut camel bak-ul cu apa, si am plecat iarasi. Bucla a doua este cea mai dificila. Este compusa numai din reprize de urcat si coborat pante. Singurul lucru care te mai tine inca in cursa in momentul asta, este mentalul. Corpul a cedat de mult, absolut toate simturile iti sunt incetosate, iti simti inima batand in venele ochilor, nu iti mai pasa de nimeni si nimic. Vrei doar sa termini calvarul. Dupa 5 ore, si 24,25 km cu o diferenta de nivel de 1050 de m pozitiv, vezi din nou sala de sport initiala si ai ezitari in ceea ce priveste continuarea cursei. Iti pui serioase intrebari “dar eu de ce naiba fac asta”?

Si totusi, daca nu o termini parca degeaba ai venit…

Asa ca o incepi si pe a treia. Organizatorii te incurajeaza, spunandu-ti ca e cea mai usoara dintre toate. Doar 22 km cu 250 de m de denivelare pozitiva. Dar dupa tot ce ai vazut in noaptea aia, parca nimic nu mai e usor. O cursa anterioara, in aceleasi conditii, pe o distanta similara ca si ultima bucla, am terminat-o intr-o ora si 38 de minute. Bucla a treia am terminat-o la 10:41 a doua zi dimineata. 12 ore si 41 de minute in care am simtit ca am facut ceea ce mi-am promis. In care am ajuns in multe situatii in postura de a ceda si totusi nu am facut-o. O cursa in care nu concurezi decat cu tine insuti. La sfarsitul acelei curse, ai un cu totul alt mod de a vedea expresia americana “the penny has dropped”.

Si in momentul ala, inevitabil, ai mai crescut un pic…

by my friend, Deni (you are THE MAN!).

Inspiring Ordinary People

September 01, 2009 By: WeeGee Category: Life, Natura, Traveling

“The Longest Way” este povestea unui francez neamt care si-a pus in cap sa mearga pe jos de la Beijing pana in Germania. Nu a reusit… inca. Insa tot a facut intr-un an (si 4 zile) 4646 de km doar pe jos, traversand practic China. Iata povestea lui in urmatorul clip. Enjoy!

Mai multe detalii aici.