Dau cu cotu’ sa se bucure urechea…

July 08, 2013 By: WeeGee Category: Arta, Fun, Joace, Life, Muzica, Prostii

Cand eram mai tanar (decat acum), pe la liceu si prin facultate, imi placea sa ma joc pe calculator. Imi mai place si astazi… mai practic, cand si cand, “sportul” asta. Exista o perioada in viata cand ai mai mult timp decat bani si alta cand ai mai multi bani decat timp (in niste limite). Atunci le jucam dupa ce le procuram de la magazinul Doi-Tipi-De-La-Universitate-Cu-CD-uri. Sau de la altii care le luau de la altii care le-au luat de la altii care… Sau de pe net. Aveau lipsuri din aceasta cauza, dar nu conta. Alternativa era prea scumpa si eu jucam prea mult(e)… Acum sunt la varsta la care am suficienti bani incat sa le cumpar si prea putin timp sau dispozitie pentru ele… asa ca le cumpar pe bune, mai ales ca vorbim de mult mai putine jocuri decat in trecut. Stiu ce inseamna sa muncesti la un program mic, daramite la un proiect atat de amplu. Apreciez munca developerilor si vreau sa ma si bucur de toate feature-urile care, altfel, ar lipsi din jocuri…

Din pacate, desi joc si imi cumpar putine, iar balanta intre jocurile cumparate si cele… internate (adica de pe internet) s-a inclinat destul de mult inspre prima parte, cam jumatate din ele mi se par o risipa de bani… ar fi si de timp doar daca mi-as pune mintea cu ele pe termen lung… si ma gandesc din nou la vremurile in care nu imi bateam capul si nu imi afectam bugetul cu acest hobby. Si cu toate astea apreciez treaba in ansamblu/abstract si cred ca munca trebuie si merita rasplatita.

Pentru ca “vina” nu e a lor… iar daca ar mai exista si acum demo-uri la majoritatea jocurilor, asa cum era candva, sau daca s-ar aplica vreo politica de tipul “X days money back guarantee”, atunci vanzarile cred ca ar scadea drastic… And they don’t want that…

Pentru ca, la un moment dat, nu foarte precis ci, mai degraba, intins pe o perioada mai lunga de timp, niste unii au zis ca “too much is not enough“… si, in loc sa continue sa faca produse bune care, mai apoi, sa atraga clienti, sa se vanda si sa faca bani din asta, s-au gandit cum pot sa castige cat mai multi bani cu cat mai putine investitii, fara sa mai conteze urmarile si strategia pe termen lung. Oricum industria jocurilor se rezuma in 99% dintre cazuri – cantitativ/numeric vorbind – la dinozaurii EA, Ubisoft si Activision, iar daca nu iti convine cu ei, cam tot ce poti sa faci e sa ai buze reci… E in natura umana pana la urma sa vrei sa faci bani cat mai usor, iar “mintile luminate” nu sunt cu nimic mai prejos cand isi doresc sa faca bani. Nu produse/servicii de calitate din care sa scoata bani, nu o contributie la industrie, tehnologie, evolutie sau umanitate, ci doar bani pur si simplu. Ne visam cu totii niste stapani de matrite, dar pe care le detinem cumva legal…

Pentru ca jocurile nu mai sunt facute si gandite de programatori si designeri pasionati, ci de marketeri si advertiseri, care au “talentul extraordinar” de a inveli un cacat in staniol care luceste frumos si de a-l vinde ca pe o noua si revolutionara realizare…

Si tocmai in categoria asta intra numele mari… sunt atat de mari incat reusesc sa dezamageasca aproape fara exceptie. Din start, rapid, la prima gandire si fara prea mari ezitari, poleiala peste ingrasamant se observa in (serii de) jocuri precum FIFA si Need for Speed… Aceeasi Marie cu alta palarie. M-am jucat cate un FIFA cam la 4 ani si e precum “Tanar si nelinistit” – daca ratezi 100 de episoade nu ai pierdut de fapt nimic. Mai nou portarea pe PC a ajuns sa fie o bataie de joc pentru ca who the fuck cares about them anyway… La fel si cu Need for Speed – candva dura vreo 2 ani sa iasa un joc din serie, acum EA are doua studiouri care scot un joc primavara si unul toamna. Battlefield 3 a venit cu un motor nou, foarte fain, dar si cu multe buguri si, din cand in cand, cu patchuri care reuseau sa strice balansul si comportamentul armelor incat parca trebuia sa inveti un joc nou. Si cu DLC-uri care deveneau dupa cateva luni gratis, iar cei care le cumparasera nu primeau nimic in schimb fata de altii, la achizitii ulterioare. Crysis 3 l-am terminat in 6 ore… pt ~15 GB… need I say more? E asa mare pentru ca are si multiplayer – dar care nu ma intereseaza si pe care nu pot sa il evit. 7 capitole scurte si uite 60 de euro. Dar macar arata foarte bine, mai ales daca bagi vreo 1500 de euro in sistem. Scenariile nici nu mai conteaza sincer, ele sunt in general ok, dar si daca ar fi slabe nu ar fi sub alte minusuri, iar daca ar fi bune nu m-ar interesa ori da pe spate oricum, pentru ca am trecut de mult de varsta lui Harry Potter, Lord of the Rings si alte povesti nemuritoare. Jocuri de la Ubisoft trebuie sa recunosc ca am jucat putin spre deloc in ultima vreme si nu ma pot pronunta la obiect, dar ma indoiesc (yeah, you can eat my prejudices) ca ei ar face nota discordanta. Cu toate astea o sa spun ca Far Cry 3 promite dupa ~1 ora de joc, dar vroiam ceva simplu sincer si, exagerand un pic, aproape ca l-au facut cu mici elemente de RPG (magazine de la care iti cumperi arme si upgrades… why?). Dezamagirea maxima (comparativ cu asteptarile), desi stiu ca am sarit probabil niste titluri care acum imi scapa, vine de la ActiBlizzard si al lor Diablo 3. Un joc bun poate, daca il comparam cu Tetris (desi nu sunt convins), dar mediocru cel mult, cu poveste subtire si previzibila, desfasurare scurta si rejucabilitate aproape nula. Ce au reusit sa faca cu D3 sunt foarte multi bani… si asta pe baza unui joc modest atasat la un mare magazin virtual, din care ei iti luau 15% din vanzari daca pastrai banii in contul battle.net si 15%+15% daca ii puneai intr-un cont de PayPal (pe langa comisioanele PayPal). Frumoasa gaselnita, nu? Dupa o dezvoltare de 5-7-12-Dumnezeu stie cati ani, jocul s-a nascut cu multe erori de conectivitate din cauza faptului ca, practic, l-au scos beta si multe milioane de fraieri l-au testat gratis pentru ei. Serverele nu au facut fata la numarul mare de conexiuni si o perioada nu a mers mai nimic, iar apoi, cand deja multi renuntasera la el, balansul si dificultatea erau in plop. Acum, la putin peste 1 an de la aparitie, au reparat si echilibrat destul de multe… si cam atat. Jocul e la al 3-lea game director, tot nu are PvP, botii isi fac de cap si aduna bani, aurul a ajuns sa nu mai valoreze nimic in piata, jocul e ultra plictisitor pentru ca nu mai are nimic nou sau interesant si sansele ca sa iti pice vreun item bun sunt mai mici decat la loto. Si pentru ca se poate, l-au scos si pentru PS3… mai ies niste bani si din asta… Blizzard ramane mai mult decat ok cu titlurile din seria Starcraft si Warcraft+DotA (despre WoW nu ma pronunt, nu am incercat nimic). Dar pentru tot ce a insemnat Diablo 3… le doresc ca toti banii aia pe care i-au castigat in prostie si pe care nu ii merita absolut deloc sa le foloseasca la inmormantare…

Industria jocurilor electronice a reusit un singur progres cert dealungul timpului – grafica/aspectul vizual. Exact, mareata realizare a ei consta in faptul ca electronistii au reusit sa micsoreze tranzistorii si mai mult, astfel incat sa incapa mai multi pe o anumita suprafata… GENIAL!

Last but not least, ce ramane in continuare bun la jocuri, si aici le includ chiar pe cele mentionate mai sus, sunt coloanele sonore. FIFA si NFS cu ale lor melodii alt-rock si electro, Crysis (Hans Zimmer), Mass Effect (Clint Mansell & Co.), Far Cry (Brian Tyler), etc. au toate niste soundtrack-uri superbe. Tocmai pentru ca NU au fost facute de distribuitorii de jocuri, ci de niste artisti care isi iubesc mai intai munca si apoi banii castigati din ea… Si in categoria asta intra si seriile Medal of Honor (EA) si Call of Duty, acesta din urma distribuit de Activision si facut de studiourile Infinity Ward si Treyarch, alternativ cate un titlu, dupa sezon si dupa cum bate vantul cu miros de bani. Shootere seci cu razboaie trecute sau imaginate si cu senzatia (sau chiar certitudinea) ca nu faci de fapt nimic decat sa imupusti niste elemente de AI in cateva misiuni scriptate… Astfel, dupa ce am terminat Medal of Honor: Warfighter si dupa ce am indurat cu mult stoicism aproape 1 ora din Call of Duty: Black Ops II, cele mai bune lucruri din ele sunt urmatoarele melodii. Enjoy!

Warfighter Ending:

Black Ops II Intro:

Boring Movies That Aren’t Boring

June 28, 2011 By: WeeGee Category: Arta, Film, Life

Well… this being a post about movies, spoilers will follow. This was no. 1. No. 2 – I’ll be talking about movies I have watched, obviously, but the category I refer to has many more…

Asadar si prin urmare, ma refer la filme care se axeaza si au in prim plan in cea mai mare parte a lor un singur personaj, iar acesta este de regula izolat, intr-o forma sau alta (well, that’s why they are focused on one character anyway). Daca nu ai dispozitia necesara pt asa ceva, precum si daca esti fan Twilight sau Transformers, those movies are NOT for you, ~90 de minute in care vezi un singur personaj, de multe ori in situatii dramatice sau chiar tragice, pot fi prea multe daca rabdarea iti este limitata si inteligenta emotionala greu de patruns 😀 (in cazul in care ea exista…). Insa, mie unul, aceste filme imi plac intrucat sunt… reale. Si adevarate. Scot la suprafata instinctul de supravietuire, de conservare, specific oricarui animal si, ca si in viata, nu in toate filmele de acest gen protagonistul ajunge sa mai fiinteze la final. This kind of movie can make or break an actor. In plus, nu mai am varsta sa ma uit la filme… fantastice, decat poate daca sunt foarte bine “construite”, gandite, scrise si interpretate si cu un usor si minim iz de plauzibil sau cu un ending twist which makes up for the imposibile things that happened in the movie (stuff like The Prestige or Sixth Sense)… iar filmele cu o poveste cat se poate de reala (fara a se intelege aici ca sunt bazate pe un fapt real), au ajuns sa fie de multe ori banale, repetitive si pline de clisee. Anyway, here is my view on a few of these movies, which I’ve watched relatively recently.

Cast Away – vazut cu mult timp in urma de fapt, dar intra in aceasta categorie – Tom Hanks at his best… filmul a devenit deja un clasic (cred…), iar pe langa povestea despre supravietuire si, mai mult, intoarcere la civilizatie, la normalitate, descrie si o frumoasa dar trista poveste de dragoste (ain’t love usually like that?…).
Trailer here.

The Way Back – In regia lui Peter Weir (Dead Poets Society, The Truman Show, Master and Commander: The Far Side of the World), filmul ii aduce in prim plan pe Colin Farrell, Ed Harris si Jim Sturgess dar in el si-au gasit loc si compatriotii Dragos Bucur si Alexandru Potocean, insa iese un pic din tipar intrucat nu se bazeaza pe un singur personaj, ci pe mai multe, dar tot izolate si luptandu-se sa supravietuiasca. Filmul, bazat pe o poveste care se vrea reala dar care nu prea a confirmat, prezinta “aventurile” unor oameni care scapa din Gulag undeva in iarna lui 1940 si, dupa ce infrunta cam un an si jumatate gerul Siberiei, canicula desertului Gobi, paduri nesfarsite, Tibetul si muntii Himalaya, foamete, sete, animale salbatice, boli, moartea unora dintre tovarasii de drum si peste 6000 de km de mers pe jos, ajung (o parte din ei) in India (Britanica) in 1941, with broken bodies but still unbroken spirits. Dupa parerea mea era ok daca filmul se termina aici, insa, la final, unul din personaje – liderul grupului – se reintalneste cu sotia sa de care a fost separat cand a fost trimis in Gulag, dupa 50 de ani (!!!), odata cu caderea Cortinei de Fier. Compared to the love story from “Cast Away”, this one is quite lame.
Trailer here.

Buried – De departe cel mai dramatic scenariu dintre cele prezentate in postul asta, daca ar fi sa il transpunem in realitate. Chiar daca filmul nu se bazeaza pe un fapt real (like… documentat, intrucat sunt convins ca asemenea lucruri s-au intamplat, daca nu in Irak, atunci cu siguranta intr-o situatie care nu are legatura cu acel razboi), ipostaza e una inspaimantatoare. Filmul il aduce in prim plan pe Ryan Reynolds si doar pe el, 100% din film fiind doar cu el (si nici nu se vede prea mult), toate celelalte personaje aparand doar cu vocea. Personajul Paul, sofer de camion NEmilitar in Irak, se trezeste intr-un sicriu/cutie, ingropat, doar cu o bricheta si un telefon la indemana, acesta din urma menit a fi folosit pentru rascumparare. Dupa ce trece oarecum peste momentul de panica al realizarii situatiei in care se afla si incearca, fara succes, sa deschida capacul (desi e ingropat relativ aproape de suprafata), el se apuca, dupa ce descoase itele unui meniu in araba, sa sune in stanga si in dreapta, intru cautarea salvarii. Filmul sufera un pic, dupa parerea mea, dpdv… temporal, si anume se pare ca oxigenul e mai mult decat suficient pentru ~90 de minute insa bateria de la telefon se descarca tot in acest timp… weird. Anyway, in situatii limita se vad si prietenii sau ajutoarele, iar Paul nu prea reuseste sa faca ceva concret cu telefonul. Ba da peste oameni care nu vor sa-l ajute, sau nu il cred, ba peste unii care nu pot… sau peste cei care zic ca pot si ar trebui sa o faca (oficiali ai statului), dar care in final se dovedeste ca l-au mintit. Pe langa… reusita de a incendia o mica parte din cutie si intalnirea (ramasa fara urmari) cu un sarpe, el trebuie sa faca fata si bombardamentelor din zona in care se afla, care il scutura bine si ii distrug incet incet “inchisoarea”. Finalul este insa mai tragic decat tot restul filmului – in convorbire cu un oficial care se afla pe urmele lui pentru a-l salva, dar cu din ce in ce mai putin aer si spatiu din cauza nisipului care ii umple incet dar sigur cutia, Paul e cuprins de speranta salvarii in ultimul moment, insa aceasta se naruie cand cel de la telefon ii spune ca de fapt au gasit un alt nefericit, ingropat ca si el. All in all, atat ca poate cineva sa isi pastreze mintile cat de cat intregi intr-o asemenea situatie, filmul este unul reusit iar interpretarea lui RR este pe masura.
Trailer here.

127 Hours – preferatul meu in aceasta scurta lista – filmul descrie nefericita intamplare a lui Aron Ralston, un “muntoman” american care pleaca intr-o zi sa “cucereasca” un canion din Utah si ramane captiv in el din cauza unui bolovan, timp de 5 zile. Povestea e foarte bine pusa in pelicula de regizorul Danny Boyle (Slumdog Millionaire, 28 Days Later…, The Beach, Trainspotting) care, prin diverse tehnici si efecte, reuseste sa aduca un plus de dinamism, dramatism si interes filmului, iar James Franco arata ca are potential si face un rol de zile mari (si isi spala pacatele avute dupa roluri enervante ca cele din Spider-Man-uri). Povestea a luat nastere atunci cand Aron Ralston, un om cu care intamplator impart ziua de nastere, mai putin vreo 7 ani (de acasa?), a reusit sa se elibereze, intr-un mod… aparte, din capcana in care cazuse, intinsa de mama natura. Comparativ cu celelalte filme, situatia lui e cea mai usoara poate, fara a fi insa in vreun fel usoara in sine – Aron e captiv si izolat dar se afla relativ aproape de civilizatie, spre deosebire de cazurile din Cast Away sau The Way Back, traieste intr-o epoca a civilizatiei, dezvoltarii si tehnologiei (unlike those in The Way Back) si nu are dusmani naturali care ii vor raul (unlike the characters in The Way Back or Buried), in afara de natura insasi. Ce face filmul asta “mai special” decat celelalte e tocmai faptul ca in el personajul are de ales… sau are de ales mai mult decat personajele din celelalte filme, insa alegerea in sine pare cea mai dificila. Desigur, si in The Way Back alegerea pare simpla – fugim din Gulag si poate scapam sau stam aici si murim? Doar ca acest “scapam” e un big IF, atunci cand mergi in nestire un an si jumatate, numai speranta nu mai ai ca ceva bun se mai poate intampla… asta lasand la o parte cat de putin plauzibil e sa reusesti sa supravietuiesti in acele conditii atata timp. In Cast Away se poate pune problema asteptarii salvarii, dar ea nu vine timp de 4 ani… apoi a construirii unei ambarcatiuni sau ceva similar, teoretic nu ceva complicat intr-o situatie de viata si de moarte, insa unde sa te duci cu ea? Oceanul e mai mare decat tot tinutul strabatut in The Way Back, si cine stie daca nu cumva vreo furtuna nu o face praf si mori inecat. Iar in Buried personajul e damnat din start asa ca orice actiune a lui e una disperata si cu foarte putine sanse de reusita. Pus in balanta, Aron Ralston are o alegere “simpla” de facut – nu e nici ingropat in mijlocul desertului, nici ratacit in pustietate sau izolat pe vreo insula, insa nici nu are unu sau 4 ani la dispozitie sa astepte. Dar el traiste in 2003, in cea mai cea tara, iar familia si autoritatile il cauta. Trebuie doar sa iasa un pic la liman. Asa ca intre a muri de sete, foame, oboseala, disperare, deznadejde, infectie, cangrena (si altele) si a trai cu corpul si foarte probabil si mintea amputate, el alege varianta a 2-a. Desigur, in atare situatie probabil toata lumea zice ca ar face asa ceva, instinctiv cel putin asa ar fi normal, iar acest lucru se vede si in natura la alte specii – soparlele care isi “pierd” coada in caz de pericol sau ursii care isi rod propria laba cand sunt prinsi in capcane – insa oare chiar asa stau lucrurile? How much of YOU would you still be if you weren’t whole anymore? Is “life at any cost” the answer?

“I’ll clue you in on a secret: death is not the worst thing that could happen to you. I know we think that; we are the first society ever to think that. It’s not worse than dishonor; it’s not worse than losing your freedom; its not worse than losing a sense of personal responsibility.”. In cadrul unui speech tinul ulterior, Ralston a spus “I did not lose my hand, but gained my life back”. I really hope he feels that way and it wasn’t just a way to make himself feel better and also be that public figure motivational speaker that he is nowadays…
Trailer here.

Urmatorul pe lista este Moon, cu Sam Rockwell.

Nothing Else Matters…

January 16, 2010 By: WeeGee Category: Arta, Muzica

The Third & The Seventh

January 14, 2010 By: WeeGee Category: Arta, Film, Life, Natura

Alex Roman e un baiat care face… well, arta (in special) pe calculator, si o face bine. Nu mai auzisem de el pana acum si m-am mirat ca exista unul “de-al nostru” care se se ocupe de asa ceva la un nivel inalt. Alex Roman e insa un pseudonim. Jorge Seva s-a nascut in Alicante in 1979, iar pseudonimul sau vine de la un frate mai mic si de la numele de familie al bunicii, ceea ce ma face sa cred ca cineva din mosi stramosii lui a fost roman si a fugit demult prin tarile calde… but I’m just speculating. Si tot Alex Roman (caci despre el e vorba aici, daca nu v-ati prins deja) a realizat anul trecut un filmulet CG foarte misto, care imbina intr-un mod deosebit ideile de arhitectura si cinematografie (a 3-a si a 7-a arta) si, ca sa il completez eu, pe cea de muzica, intrucat coloana sonora este un organ vital al acestui film. Enjoy!

Mai multe detalii despre film gasiti aici, ceva portofoliu aici, precum si un interviu aici.

PS: filmuletul e maricel (12 minute si aproape 200 de mega), deci e posibil sa se incarce mai greu, dar merita! De asemenea il puteti descarca in HD.

PS2: 10x to Josh.

The Wrestler

December 03, 2009 By: WeeGee Category: Arta, Film, Life

The way I see (or saw) it… (some) spoilers will follow…

Cum seara trecuta (@ 2 AM) nu puteam sa adorm, am zis sa ma uit la un film. Nu mai vazusem de mult un film… de muuult. About 6 weeks now or even more… Anywayz. Filmul era de multa vreme… pe lista de asteptare. Referintele bune, notele mari (desi pe IMDb mi se pare o idee overrated cu al sau 8.3) si faptul ca e facut de Aronofsky mi-au atras atentia si captat interesul inca de anul trecut, de cand aparuse. Spre deosebire de celelalte filme cunoscute (sa zic asa) ale lui Aronofsky, “The Wrestler” nu are mai nimic din nebunia si paranoia lui “Pi” sau din socantul si grotescul lui “Requiem for a Dream” si nici din emotia si drama lui “The Fountain”. Nici imbarligaturi sau schepsis precum cele trei mentionate anterior. E mult mai simplu, mai liniar, dar poate la fel de puternic si dramatic ca celelalte. “The Wrestler” are un protagonist (intrucat in “Pi” protagonistul era mai degraba ideea decat matematicianul, parerea mea), se concentreaza asupra omului. Si are mai mult decat atat – filmul asta nu putea fi jucat decat de Mickey Rourke pentru a avea impactul scontat, intrucat Rourke nu il joaca doar pe Randy “The Ram” Robinson, ci se joaca si pe sine. Toate ingredientele unei vieti tumultoase, asa cum a avut-o si Mickey Rourke, sunt prezente in film – the booze and drugs, the sport, it’s fucked up substances and the health problems, the women, the broken family, the rock (si inca ce bunaciuni: Quiet Riot, Accept, Cinderella, Scorpions… 80’s kick ass metal stuff), the glory and the misery… mai putin “the glory” si mai mult suferinta si durerea.

Wrestler-ul este un animal si un actor deopotriva. Intre ei sunt prieteni, se respecta, se inteleg cum sa se bata si ce sa “joace” in timpul meciului. Dar nu se menajeaza deloc. Unde pumnii si picioarele nu sunt de ajuns, dramatismul luptei este intensificat de o lama de ras sau de sarma ghimpata. Este un animal pentru satisfacerea animalelor care il privesc. Multimea vrea sange, vrea violenta. Asa a fost si va fi mereu. Totul pentru a-si juca rolul, pentru a face tribunele si fanii sa strige si sa aplaude in picioare, sa mai vina si alta data, si pentru banii cuveniti din prestarea “muncii” lor. Este un job pana la urma. Dar unul aparte… which one wouldn’t quite fancy… Wrestler-ul este un proscris. Dar si-a facut-o cu mana lui. Cauta sa isi repare greselile fata de familie (o fata), dar greseste in continuare. Cauta dragostea, dar ea nu poate veni de la o stripper-ita. Si in final revine de unde a plecat – un animal singur, al nimanui. Care nu conteaza pentru nimeni si pentru care nimic nu mai conteaza…

Pe langa Mickey Rourke, in film mai joaca si Marisa Tomei – inca bunaciune, care se tine bine la cei 44 de ani ai sai – si palida Evan Rachel Wood, care face un rol bunicel, desi cam fad, in stilul ei caracteristic oarecum. La fel ca si in celelalte filme ale lui Aronofsky, un plus care contribuie la calitatea filmului este si soundtrack-ul, opera lui Clint Mansell (of course), insa, daca pentru “Pi” si mai ales “Requiem for a Dream” acesta a compus niste mici capodopere (here and here) si a contribuit cam la intreaga coloana sonora (daca nu chiar la toata), in “The Wrestler” acesta a compus cateva bucati mici de muzica, insa a adunat in soundtrack piese rock superbe si potrivite cu filmul. All in all it is a movie worth watching, chiar si daca nu ati mai vazut nimic de Aronofsky. Enjoy!

Best Concert Intro EVER!

November 15, 2009 By: WeeGee Category: Arta, Muzica

Plus “Something Happened On The Way To Heaven”… From “Finally…The First Farewell Tour” in Paris, here is “a classic” piece of musical art, from one of the best and most complete musicians. Enjoy!

If you can see this, then you might need a Flash Player upgrade or you need to install Flash Player if it's missing. Get Flash Player from Adobe.

Adio, maestre…

November 10, 2009 By: WeeGee Category: Arta, Film, Life, Media

“sooner or later in life, the things you love you lose”

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Era inevitabil, se pare… we’re mere mortals… not much else to say. Mai multe aici sau aici.

Un mic sfat – consumati articolele cu moderatie. Ca mai mereu, si aici sunt multe comentarii pline de prostie… (si, probabil, si articolele au destule ineptii prin ele) – “se pare ca Dumnezeu l-a iubit mai mult decat am facuto noi”. Lasand la o parte gramatica, sau lipsa ei (ce mai conteaza o cratima…), afirmatia asta imi aduce aminte de “if god made Bush president, how good is god?”

Paper Art

September 10, 2009 By: WeeGee Category: Arta

“Simon Schubert, a talented German artist, uses paper creases and folds to create incredible works of art.”

Click on pictures to enlarge. Enjoy!

PA1 PA2 PA3

PA4 PA5 PA6

via.

Melodia saptamanii (2)

February 25, 2009 By: WeeGee Category: Melodia Saptamanii, Muzica

Daca e miercuri, e “Melodia Saptamanii” (deh, asa a fost sa pice prima data si asa o sa ramana). This one is absolutely superb! And because it is superb, it has to be a sad song… Incepe incet si continua intr-un permanent crescendo (sau asa ceva). Si apoi… dar mai bine va convingeti singuri :). Cum se intampla adesea, am auzit de multe ori muzica buna in filme, “descoperind-o” si pe aceasta dupa ce am vazul filmul “Mr. Brooks” (bun, recomand). Enjoy!

Melodia saptamanii (1)

February 18, 2009 By: WeeGee Category: Melodia Saptamanii, Muzica

Long time no write. Am fost cam ocupat si sictirit si multe altele nasoale… dar, in lipsa de altceva, am decis sa fac acilisea o categorie/rubrica intitulata “Melodia saptamanii” (melodia, nu Elodia). Asadar, pentru saptamana 9-15 februarie, care a inceput foarte prost si a continuat la fel, mi-a placut, am ales si mi se potriveste asta. You guys, enjoy!

If you can see this, then you might need a Flash Player upgrade or you need to install Flash Player if it's missing. Get Flash Player from Adobe.

  • Page 1 of 2
  • 1
  • 2
  • >