For Neither Ever, Nor Never…

May 12, 2014 By: WeeGee Category: Life, Personale

Goodbye Mr P…

Melodia saptamanii (72)

June 30, 2010 By: WeeGee Category: Melodia Saptamanii, Muzica

Cu ocazia aniversarii lu’ domnu’ colegu’ meu de coabitare Zuppy, zis si Marius… sau… invers, si a lui Yngwie Malmsteen, tizul sau de varsta, transmit pe aceasta cale un sincer si calduros “La Multi Ani!” la implinirea frumoasei varste de… 14 ani. On the left leg. And on the right one as well. No lyrics here, just awesome guitar. Enjoy!

Nemilosu’ Intergalactic

December 29, 2009 By: WeeGee Category: Life, Natura, Sport, Traveling

Cu mult mai putin extrema, si ceva mai aproape de capitala pariziana (raportat la Barkley, Badwater sau TransEurope), dar in aceeasi masura de cruda fata de alergatori, l’Origole isi poarta cu mandrie numele. Aceasta cursa de aproximativ 75 de km impartiti in 3 bucle, care se desfasoara in padurile din departamentul Yvelines, la cativa kilometri de Paris, detine unul din cele mai mari recorduri de abandon din Franta. O adevarata proba ucigatoare, cu un procent de 70% de abandonuri pe an.

La fiecare inceput de decembrie, 500 de oameni se pregatesc sa infrunte “bestia”, dornici sa ajunga pana la sfarsit. Natura consuma foarte rapid fortele concurentilor: frigul, ploaia, noroiul care pe unele portiuni ajunge pana la nivelul genunchiului si in care aproape innoti, sfarsitul de sezon, moment in care nu esti neaparat in cea mai buna forma fizica, si faptul ca treci de doua ori prin fata punctului initial de plecare, deci aproape de dusuri, de masina, de sacul de dormit, pentru ca cele 3 bucle revin mereu la start. TOATE ACESTEA SUNT PERFIDE.

Startul este intotdeauna momentul in care sperantele sunt la cel mai inalt nivel, toata lumea este pregatita sa plece si sala de sport unde ai ocazia sa te schimbi dupa fiecare bucla vibreaza cu energia participantilor. Startul nu are nimic spectaculos in ceea ce priveste ritmul la care se desfasoara. Toata lumea porneste incet, incercand sa isi menajeze fortele. Cei 75 de km care vor urma nu sunt deloc usori. In special ca iti supui organismul la un efort fizic intens, intr-o perioada in care el in mod normal se recupereaza (startul cursei este la ora 22:00). Dupa 3 km de trotinat pe drum pavat in interiorul satucului de unde se da startul, plutonul face brusc la stanga si intram in padure. Daca pana in acel moment, totul parea “gestionabil”, bestia incepe deja sa isi arate primele semne de adversitate contra alergatorilor. Drumul se ingusteaza brusc, si devine innoroiat. Plutonul este obligat sa se rasfire si sa se lungeasca pentru a putea innainta. Din loc in loc, exista suficient spatiu lateral pentru a putea depasi, daca iti permiti sa te aventurezi. Drumul clasic de trail (ganditi-va la un soi de cursa off-road dar la care participa oameni, nu masini) este din ce in ce mai namolos, pe anumite portiuni nu poti sa mai avansezi alergand ci esti fortat sa mergi.

Cei din fata ta impun ritmul. Si apoi, dupa aproape 2 ore de drum oarecum plat, urmeaza proba de foc, in care se vor elimina cei mai putin motivati. O urcare pe o panta de peste 30 de grade, printre arbori, pe un sol la fel de noroios ca cel pe care tocmai l-am lasat in urma, dar care avea macar avantajul de a fi plat. Urcatul pantei dureaza aproximativ 8 minute, suficient pentru a-ti trage suflul un pic, si urmeaza apoi coborarea, pe acelasi gen de denivelare, insa de data asta tehnica este suficient de importanta, pentru a evita rostogolitul pana in vale. Dupa ce am terminat cu acea coborare, a urmat inca o serie de 8 minute de urcare si vreo 5 de coborare, si apoi inca una si inca una. Muschii picioarelor iti explodeaza deja si tot corpul urla la tine sa te opresti. Dar nu poti sa te opresti, pentru ca nu e nimeni sa te aduca inapoi in civilizatie. Esti in mijlocul padurii, cu vantul care urla printre copaci si tu trebuie sa urmezi balizele pentru a fi sigur ca ai macar o sansa de a mai vedea un loc ferit si cald in care sa-ti lingi “ranile”.

Dupa ce ai trecut proba pantelor, si cand deja ai lasat in spate vreo 2 ore in care ai depus suficient efort cat pentru o saptaman intreaga (in mintea ta), trebuie sa accelerezi din nou ritmul, pentru ca terenul ti-o permite, iar barierele orare te forteaza sa alergi. Daca nu termini in limita barierelor orare, esti automat descalificat. Mai rontai o ciocolata, mai bei un pic de apa, si alergi. Alergi si alergi. Platoul pe care te afli in momentul asta nu mai prezinta nici un pic de aparare contra vantului care acum sufla cu toate fortele si tu nu ai unde sa te ascunzi. Brusc, temperatura corpului o ia la vale intr-un ritm alarmant. Vrei sa ingheti in mijlocul namolului, poti sa te opresti aici. Daca vrei sa mai apuci sa vezi si rasaritul a doua zi, trebuie neaparat sa alergi. Alergand, te mai incalzesti un pic. Dupa 4 ore si 20 de minute, am terminat prima bucla (28 de km). Ajuns la sala de sport de unde am pornit, am la dispozitie 10 minute in care sa ma schimb, sa fac plinul cu apa si mancare si sa reincep. Bucla a doua asteapta, si cu cat stai mai mult in sala de sport, la caldura, cu atit incepe sa devina din ce in ce mai greu sa te motivezi sa iesi din nou afara pentru o noua “repriza de suferinta”.

Asa ca, dupa ce am apucat sa rontai cativa biscuiti si sa beau apa cu zahar si arome numita Coca Cola, am umplut camel bak-ul cu apa, si am plecat iarasi. Bucla a doua este cea mai dificila. Este compusa numai din reprize de urcat si coborat pante. Singurul lucru care te mai tine inca in cursa in momentul asta, este mentalul. Corpul a cedat de mult, absolut toate simturile iti sunt incetosate, iti simti inima batand in venele ochilor, nu iti mai pasa de nimeni si nimic. Vrei doar sa termini calvarul. Dupa 5 ore, si 24,25 km cu o diferenta de nivel de 1050 de m pozitiv, vezi din nou sala de sport initiala si ai ezitari in ceea ce priveste continuarea cursei. Iti pui serioase intrebari “dar eu de ce naiba fac asta”?

Si totusi, daca nu o termini parca degeaba ai venit…

Asa ca o incepi si pe a treia. Organizatorii te incurajeaza, spunandu-ti ca e cea mai usoara dintre toate. Doar 22 km cu 250 de m de denivelare pozitiva. Dar dupa tot ce ai vazut in noaptea aia, parca nimic nu mai e usor. O cursa anterioara, in aceleasi conditii, pe o distanta similara ca si ultima bucla, am terminat-o intr-o ora si 38 de minute. Bucla a treia am terminat-o la 10:41 a doua zi dimineata. 12 ore si 41 de minute in care am simtit ca am facut ceea ce mi-am promis. In care am ajuns in multe situatii in postura de a ceda si totusi nu am facut-o. O cursa in care nu concurezi decat cu tine insuti. La sfarsitul acelei curse, ai un cu totul alt mod de a vedea expresia americana “the penny has dropped”.

Si in momentul ala, inevitabil, ai mai crescut un pic…

by my friend, Deni (you are THE MAN!).

Saturday kick-off

July 27, 2009 By: WeeGee Category: Life, Natura, Personale

Ce faci cand te plictisesti si afara e cald de mori? Te scoli dupa ce ai dormit doar 2-3 ore, te intalnesti cu cativa prieteni si pornesti la drum inspre locuri mai putin fierbinti si pline de apa. Pe drum te opresti un pic si ajuti o broasca testoasa sa treaca strada mai repede, nu inainte de a face poze cu ea, si, cu ocazia asta, iti aduci aminte si rezolvi din timp si episodul “colorata, maine-i gata!”. Apoi te dezmortesti un pic, casti gura si ochii la Dunare si pleci mai departe. Treci pe langa cetatea de la Adamclisi, iar un pic mai incolo te opresti sa vizitezi… monumentul sau ce-o fi, si statuia lui Traian. Ramai putin surprins si totodata indignat pentru ca mass-media te-a mintit, intrucat Traian din Constanta nu are nici chelie si nici nu se uita stramb, dai o tura de monument ca sa vezi basoreliefurile frumos lucrate si pleci mai departe. Ajungi la statiunea aia, “de tineret”, te asezi sa mananci si sa bei ceva la o terasa ca sa mai potolesti foamea si setea si ca sa mai treaca perioada aia a zilei in care soarele arde. Apoi te duci la plaja, te chinui sa gasesti un loc acolo, cat de cat, pe o plaja cam foarte aglomerata ce iti aminteste de reportajele video sau pozele din/despre Shanghai. Iti faci o poza a picioarelor in nisip, ca sa imortalizei atat momentul si senzatia placuta cat si pitorescul mioritic fara de sfarsit caracterizat de ambalaje, pungi, capace, chistoace si coji de seminte. Te duci si faci o baie, doua, cu greu intrucat si in mare e un peisaj demn de Tokyo la orele de varf, mai tragi una, doua poze cu apa marii care iti gadila picioarele si te pregatesti sa pleci. Epava e tot acolo…

Cum e la marea dupa circa 10 ani? Pai, e ok asa, pentru o zi. Maxim 3 sa zic. In rest, in bine nu prea s-a schimbat nimic: aceeasi mizerie pe plaja si in apa, preturi mari dar deh, e in plin sezon, aglomeratie crunta, chiar si pentru o sambata din luna lui cuptor, marlanisme, cocalarisme, tembelisme si vreo 10 kg in plus (cel putin) in medie la mai toata lumea. Per total, o tara frumoasa, pacat ca e locuita. Si unde mai pui ca subsemnatul nu prea are voie sa stea la soare si este si visually challenged, fapt ce face inotul cam ametitor si dezorientant. Ramane sa mai vad poate cum e Mamaitza, cica e singura care mai merita de pe la noi, cu ceva schimbari in bine, chiar daca in limba de lemn se zice ca a ajuns statiune “de fite”. In rest, daca tot ar fi sa merg “la mare”, m-am molipsit deja de locuri mult mai frumoase, cu apa albastra, cu plaja curata, fara aglomeratie, cu cladiri frumoase, verdeata, cu alei si parcari amenajate, cu mancaruri exotice si delicioase