…ma va fute-n cur etern. Sau cel putin pana scap de scoala. Si pana imi iau masina mea.
M-am suit in tren sa plec spre casa. Casa nr.2. Sau nr.1. Toate bune si frumoase, coada mica la bilete, compartiment cu 6 locuri doar. Tovarasii mei de drum – un tip cam de varsta mea, cu o fata suparata, aproape cat a mea de suparata, si un cupul pe la mid 30′s to 40, el semana cu Stanley Tucci sau cu Theo Paphitis, mai putin banii, iar ea… indefinibila. Toate bune si frumoase so far. Trenul pleca. La un moment dat lumea s-a pus sa manance cate ceva, cam ce avea fiecare. Cred ca oamenii mananca in tren de plictiseala, nu de foame. Daca faci un drum de peste 2-3 ore cu trenul, te plictisesti groaznic. Cu masina poti sa conduci si 6 ore ca parca tot nu ti-e foame.
Mai incolo, in alt compartiment, o familie de tigani rromi, doua ele, doi ei si 3 puradei, toti intr-un compartiment. Atat s-au plimbat pe coridor cu totii incat cred ca, de la Bucuresti la Brasov, au mai facut inca o data distanta Bucuresti – Brasov pe jos. La un moment dat una din ele si-a spalat parul la ghiuveta de la veceu. Misto. Hai ca e cool faza. Toate bune si frumoase. E misto, e multiculturalism. De fapt mint. Ii uram. Ma scoteau din sarite la cat s-au fatait de colo colo. Si puteau groaznic. Cu “Ţ”. Serios acum, visam la anarhie, eram in “de_train”, decorul il aveam deja, inamicii erau si ei acolo. Sigur as fi facut cateva frag-uri. Ce rau sunt…
Si merse trenul bine, toate bune si frumoase, trecuse de Ploiesti Vest si ajunsese in Campina cam intr-o ora. Apoi se opri sa astepte alte trenuri ce veneau de sus. Si a stat in gara din Campina 50 de minute. 50. De minute. Pentru ca pana dupa Comarnic e doar un fir, o line, si aia proasta. In rest, se lucreaza la infrastructura. Adica nu se face nimic. Ma gandeam ca in 50 de minute inconjuram toata Campina pe jos. Si ce daca. Trenul se pune din nou in miscare. Urmatoarea ora o face cu vreo 30 de km/h. Trecusem la un moment dat pe langa o locomotiva cu abur, trasa pe o linie moarta. Imi aduc aminte ca trenul cu abur al lui Jeremy mergea cu 120 la ora. Al meu, electric si cu ai sai aproape 7000 de cai putere, mergea cu 30. Si ma mai oftic o data. Sa fie nenea James Watt mai tare decat Coulomb? Nici vorba, dar o sa avem noi infrastructura la nivelul Marii Britanii cand o sa fiu eu doar oase. Poate.
Si trenul o ia mai tare un pic. Statusem destul pe culoar sa admir peisajul exterior la o viteza de uitat la poze, deci ma asez la locul meu. Pentru ca playlist-ul din telefon era la al 3-lea repeat, ma gandesc sa dau pe radio. Nici unul din posturile presetate nu era acolo. Caut manual. Si gasesc: “Aaaaaaaaaaaleluuuiiiiaaaaaa”… Gizas!… Radio Trinitas rasuna clar si tare in castile mele. Nu, mersi. Caut mai departe – Radio Cultural – muzica clasica, ceva numai cu viori and such. E ok, dar parca nu am chef. Mai caut si dau de Kiss FM – tanti Pink imi canta “Pliiiz, don’t liv miii”. Ehe… e fainuta piesa, dar e mult prea tarziu. Si nici ora nu e prea prietenoasa. Mai caut un pic si dau peste Europa FM. In sfarsit ceva decent, imi zic. In plus, asta cred ca se prinde si in pesteri.
Era ora de muzica romantica. Ptiu, drace, cum m-a simtit nenea radiou’ pe mine. Si ii dau sa ascult un mic maraton muzical. Mai intai vine ceva cu Phil Collins, dar imi scapa numele. Apoi castile imi rasuna “Only you”, originala. Inchid ochii si ma gandes la “doar tu”. Doar tu esti tatal lor, ai fost cel mai tare peste tot, si la primarie si la transporturi si la Cotroceni, futa-te-ar cainii, aia pe care nu ai apucat sa ii eutanasiezi, cu necolaiciucii, mitrii, boagii, casunenii si toti acolitii tai, tu te hăhăi, iar eu fac, in Uniunea Europeana a lu’ 2009, nici 200 de km in 4 ore si jumatate. Apoi castile au vibrat a tanti Celine. “If you touch me like this…” si imaginatia mea imi portretizeaza in minte chipul papei Benedict si un baietel. Deh, asta e, cand membrii institutiei tale fac magarii mari de tot, se uita greu. Apoi a mai fost ceva, nu imi amintesc, si a urmat apoi Brian Adams. Oh, vai, Brian Adams… Kevin Costner, Robin Hood, ce vremuri… Apoi iar vreo doua piese despre care nu imi mai amintesc mare lucru, iar in final minimaratonul meu s-a incheiat, cum altfel decat… pai se putea? “Don’t you judge of my composure / Cause I’m lying to myself / And the reason why she left me / Did she find in someone else?”. Of, Michael, cum m-ai citit tu, parca m-ai cunoaste de o viata… eu te “cunosc” de cand eram foarte mic, iar acum tu nu mai esti… Bag un oftat, schimb inapoi pe mp3-uri si scot din geanta sa mananc un baton de Mars. De plictiseala.
Pe final, trenul si-a mai revenit. Adica a recuperat. Nu a intarziat decat vreo juma’ de ora. “Decat”. Si a ajuns intr-un tarziu in gara… Si dupa ce am coborat la mama dracu in zona fara peron si am ocolit un tren tras la o linie mai apropiata de gara, m-am intalnit cu al meu tatuc, ce ma astepta cu masina. Oh, daaa… masina. Ce inventie minunata! In momentul de fata ii iubesc enorm pe Benz, Otto, Diesel si pe toti cei ca ei. Birjar de zeci de cai putere, du-ma in noapte, cat mai departe!
Nu prea departe… Casa e aproape. Foarte aproape. La distantele din Bucuresti, trebuie sa ai grija sa nu casti prea lung, ca sigur treci de ea. Si ajung intr-un final acasa. Casa nr.1. Sau nr.2. Ma schimb pentru somn, ma pun la comp, bag postul asta si ma bag in pat. Am 3 ore de somn si apoi ma scol. Analize scrie pe mine. Nici nu ma mai intereseaza hemoleucograma sau transaminazele. Sper doar ca maine (azi) dimineata nivelul de nervi din sange sa nu fie mult prea mare. “Noaptea e un sfetnic bun”. I sure hope they are right.
